Val CONDURACHE

Intimplarea a facut sa cunosc, prin functia pe care am avut-o pina la 22 decembrie 1989, aceea de secretar literar la Teatrul National din Iasi, multi activisti din fostul partid comunist. In coplesitoarea lor majoritate, erau niste oameni, vorba lui Trahanache, fara "printip", fara caracter si fara morala. Mergeam la politruci ca sa obtin aprobare pentru repertoriul stagiunii, pentru programele de sala si pentru revista pe care-o editam. Pe masura ce se latea dictatura peste toate sentimentele noastre, cenzorii se aratau mai "umani". Interdictiile, altadata brutale, se nuantau. Ceva pluteau in aer, chiar mai inainte ca Gorbaciov sa lanseze "perestroika" si "glasnosti". Bunii nostri activisti compatimeau si cu patimile noastre, ale oamenilor de cultura, ridicind din umeri a neputinta, dar nu se abateau de la linia partidului, care-i tinea pe functii. Din tensiunea aceasta s-a nascut un hibrid absurd de om, un mare mincinos, un veleitar al libertatii pe care-o reprima cu frica. Catre sfirsitul dictaturii, frica politrucilor a crescut: ei se temeau si de-o schimbare posibila, acea schimbare i-ar fi maturat, dar si de puternicii zilei. Presati din doua parti, activistii culturali au trait in teroare, dar teroarea aceasta nu venea, de fapt, din afara: ea se instalase in ei, odata cu credinta ca sint eterni. Intr-un fel, aveau dreptate. Nu aveau scapare. Mentinerea regimului ii tortura si pe ei. Prabusirea ii teroriza. Nu caut o scuza, ci incerc sa definesc un fenomen care-a produs, in serie, doua sau trei generatii de trepadusi pe care doar frica si solidaritatea in frica ii tinea in viata. Sint chiar convins ca foarte multi dintre ei au urit sistemul ai caror profitori erau, inversunindu-se, cu atit mai abitir, impotriva acelora care se incapatinau sa nu mearga tiris. Ura lor viscerala nu s-a putut intoarce impotriva regimului: s-a r