Sabina FATI
Se spune ca atunci cind un stat initiaza doua politici externe simultane, diplomatia isi pierde subit din eficacitate. Dupa 1990, diplomatia romaneasca a oscilat mereu intre Est si Vest. Astfel politica externa facuta la Bucuresti s-a desfasurat concomitent pe doua directii: la nivelul actiunilor, Romania a continuat relatiile privilegiate cu Moscova, in vreme ce, la nivelul declaratiilor, Bucurestiul dorea apropierea de Occident. Sindromul disociativ al diplomatiei practicat in primii ani dupa '90 a dus, in cele din urma, la racirea legaturilor cu Rusia, fara ca acest lucru sa fie compensat de relatii mai strinse cu vestul. Politica externa romaneasca sufera inca de ceea ce psihologii numesc "comunicare deranjata".
Usa intredeschisa
In iulie 1990, statele membre NATO precizeaza (prin Declaratia de la Londra) necesitatea transformarii si cooperarii Aliantei cu statele central si est-europene. Curind dupa aceasta declaratie, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria se grabesc sa afirme ca Pactul de la Varsovia nu-si mai are rostul. Romania adopta, insa, o pozitie de asteptare si inclina, in cele din urma, in favoarea pozitiei URSS. Aceasta recunostea ca sint necesare modificari ale textului Tratatului de la Varsovia, subliniind, in acelasi timp, ca Pactul trebuie intarit, mai cu seama in conditiile in care "NATO continua sa blocheze eforturile Tratatului de la Varsovia de reducere a tensiunilor militare in Europa" (gen. Piotr Losev, ultimul lider al Pactului de la Varsovia). Desi la vremea aceea Romania avea o situatie mai buna decit Cehoslovacia, Polonia si Ungaria (pe teritoriile carora se mai gaseau inca trupe sovietice), Bucurestiul nu face nici un fel de eforturi pentru a se apropia de Occident. In schimb, se indreapta hotarit spre Moscova. In primavara lui '91, ministrul de Externe de atunci, Adrian Nastase, parafe
