Mircea VASILESCU
Daca, schematic, se poate accepta ca Occidentul a cistigat lupta cu comunismul in 1989 (desi a fost mai curind o victorie provocata de abandonul adversarului decit una "prin K.O." sau macar "la puncte"), actualele dezbateri despre extinderea NATO spre est sint o dovada a faptului ca invingatorul n-a reusit inca sa asimileze consecintele create de nesperata sa victorie. Chiar si dupa sfirsitul "erei confruntarii", in Vest, ca si in Est, a continuat sa se gindeasca in termeni de blocuri, de "noi" si "voi" (sau, eventual, "noi" si "ei", excluzind ipoteza comunicarii directe). Prin urmare, o noua (si adevarata) etapa din lungul sfirsit al razboiului rece se poate marca abia acum, prin primirea de noi membri in NATO si prin noile intelegeri intre Occident si Rusia.
Din punctul de vedere al liderilor occidentali, problema extinderii se pune nu doar in termeni politici si geostrategici, dar si economici este vorba in primul rind de costuri. La acest capitol, politicienii nu trebuie sa tina seama tocmai de curentele de opinie (inregistrate, intre altele, de sondaje), pentru ca respectivele costuri trebuie suportate de contribuabili (alegatori). Chiar daca, de pilda, Pentagonul are serioase argumente geopolitice si strategice pentru a sustine extinderea NATO pina la Mangalia, Departamentul de Stat si Casa Alba nu pot uita ca americanii sint tot mai defavorabili angajarii Statelor Unite in proiecte si misiuni costisitoare in teritorii departate de hotarele lor. In tarile europene, constiinta publica e dominata mai degraba de eforturile pentru trecerea la moneda unica europeana: cetatenii din Franta, Germania ori Italia trebuie sa suporte scaderi de salarii, cresteri de impozite si o rata a somajului de 10-12% pentru a atinge parametrii impusi de Tratatul de la Maastricht. Tratatul insusi este renegociat in cadrul Conferintei Interguv
