Z. ORNEA
Omul politic e, prin indeletnicire, dator sa elaboreze strategii pentru viitorul apropiat, pornind de la judicioasa analiza a datelor prezentului. Pentru ca, nu-i asa?, prezentul e un rezultat al trecutului si o indicatiune pentru viitor. E vorba si de strategii de guvernare si de cele, fatale, ale perspectivei de a accede la guvernare. La noi, pina in februarie 1938, succesiunea la guvernare era simplu de prevazut pentru ca, se stie, cutuma orinduise ca schimbarea sa vina o data la patru ani. Erau insa si exceptii de la regula. In 1876 a fost instalat la cirma tarii guvernul liberal Ion C. Bratianu. Printul (din 1881, regele) Carol I, avind incredere in primul sau sfetnic, a tinut la putere guvernul lui I.C. Bratianu timp de 12 ani, adica pina in 1888. Si a facut bine. Pentru ca in aceasta cea mai lunga guvernare din istoria tarii s-au pus fundamentele Romaniei moderne. In ultimii ani ai acestei guvernari, ea era mult contestata. Conservatorii, desi dezbinati, erau nerabdatori sa le revina succesiunea. Eroziunea se produsese si in Partidul Liberal, unde puternice disidente (din care facea parte si fratele premierului, Dimitrie Bratianu) cereau - culmea! - plecarea din fruntea guvernului a sefului partidului. Lucrurile au evoluat atit de incordat incit conservatorii si liberalii disidenti au creat o coalitie care s-a numit opozitia unita, organizindu-se mari manifestatii de strada, scandaluri in Parlament, si o campanie de presa rasunatoare, cu atitudini chiar antidinastice, ce l-au suparat mult pe suveran. Gruparea politica junimista s-a mentinut rezervata in tot acest timp, refuzind, din principiu, manifestarile de strada. Ba staruiau in loialitatea lor dinastica. Caderea guvernului era, totusi, inevitabila si succesiunea trebuia, fortamente, sa revina conservatorilor. Intrebarea era careia dintre ramurile conservatorilor le va fi inc