Andrei PLESU

Saptamina trecuta am calatorit, de la Suceava la Bucuresti, cu trenul 1642. Tren accelerat, bilet de clasa intii. Recomand o asemenea calatorie tuturor patriotilor romani scandalizati de nedreptatile istorice la care am fost supusi de-a lungul zbuciumatei noastre istorii. Si celor care cred ca, daca nu vom intra in NATO, va fi din cauza unui generalizat lobby anti-romanesc. Sa pofteasca dumnealor sa mearga cu trenul prin Moldova. Cu trenul 1642, de pilda. Experienta e edificatoare si definitiva. De la bun inceput, te nelinisteste aspectul comatos al vagoanelor, fiinta lor subreda si vetusta. Pe dinafara, au infatisarea unor compozitii hibride, viermanoase, aduse pe sine dintr-un depozit de butaforie rutiera. Pe dinauntru, spectacolul aluneca de la precar spre dizgratios. Husele fotoliilor sint rupte si pline de pete echivoce, ca de o eruptie purulenta. Usile compartimentelor se inchid greu, glisind, ragusit, pe jgheaburi distorsionate. Ferestrele sint adumbrite de un jeg arhaic, prin care cel mai frumos peisaj se vede mocirlos, incleiat, promiscuu. Cutia pentru gunoi de sub fereastra are fundul spart, asa incit ceea ce arunci inauntru, intr-un gest de reflexa civilitate, iti cade pe picioare. Pe tavan, in locul becurilor, se vad buchete de sirma rasfirate, foste fire electrice ramase in suspensie, ca niste gituri de (mini)dragon decapitat. Chenarele sticlariei, minerele, scrumierele de pe coridor sint toate acoperite de un praf geologic, solidificat ireversibil. Mirosul general e suspect. Nu-ti vine sa atingi nimic, nu-ti vine sa respiri, te rogi din rasputeri sa nu fii constrins la folosirea closetelor. Unii calatori, dintre obisnuitii traseului, spun ca din cind in cind, de sub banchete, apar soareci. Geamurile se deschid anevoie, iar odata deschise, nu se mai pot inchide. Cind ia viteza, vagonul se comporta epileptic, solicitind