Andrei PLESU Decembrie 1989 a produs, intre altele, o improspatare radicala a sloganurilor. Doua din ele - corelative - au tinut afisul de la bun inceput si sint inca la moda: "nevoia de schimbare" si "innoirea clasei politice". Nici o schimbare post-decembrista n-a fost - pentru exigentele noastre insomniace - suficient de innoitoare. "Oamenii vechi" reapareau la tot pasul, legile vechi supravietuiau inertial, mentalitatile vechi se dovedeau de neinlaturat. Abia alegerile din noiembrie 1996 pareau sa garanteze, in sfirsit, marea schimbare, schimbarea ireversibila. Dar si acum am ramas nemultumiti; am fi dorit transformari mai adinci, intr-un ritm mai vioi. Cu toate acestea, cintarit cu buna credinta, bilantul global de dupa revolutie e impresionant: am schimbat Constitutia, legea electorala, sistemul politic si bancar, am schimbat sefi de partide, elite financiare, directori de intreprindere, lideri sindicali, primari, prefecti; pina la urma l-am schimbat pe insusi presedintele tarii. Prinsi in acest torent reformator, n-am observat ca exista totusi o categorie care - in mare - a ramas neschimbata, chiar daca si-a modificat cu totul (si, adeseori, sincer) metodele, retorica, ideologia. E vorba de categoria gazetarilor. Tocmai ei, care au intretinut zgomotos discursul reformist si au cerut, sistematic, inlocuirea edecurilor, tocmai ei au ramas - nominal - aceiasi! Nu inseamna ca n-au aparut si figuri noi. Dar liderii de opinie, marii fabricanti de jurnale, vedetele sint, in fond, oameni care s-au format si s-au afirmat sub vechiul regim; uneori talentati, uneori cumsecade, dar intotdeauna "adaptati" la regulile jocului totalitar, gata sa profeseze toate "abilitatile", de la mica obedienta pina la marele compromis. Ni se pare inadmisibil ca scena politica sa fie populata de vechi activisti, fie ei din prima sau din a doua garnitura, dar ni se pare normal ca pres