Mircea KIVU
Cu citva timp in urma, ma intrebam cit de consistente sint datele unui sondaj de opinie, conform caruia noua romani din zece sint favorabili aderarii tarii noastre la NATO. Era atunci (oare?) prea devreme sa ma intreb care avea sa fie reactia acestor noua romani in eventualitatea unui esec al tentativei diplomatiei noastre de a obtine acceptarea in faimosul "prim val". Iata, eventualitatea a devenit realitate, chiar daca esecul a putut fi edulcorat prin niste confuze referiri la un an 1999.
Una din cele mai firesti reactii ar fi fost cautarea vinovatului. Ca de obicei, acesta nu putea fi cautat inauntru, daca noi cumparasem si completasem tone de carti postale "Pro-NATO". Ma asteptam ca el sa fie gasit in afara, si tinta cea mai la indemina era cel care rostise "nu"-ul hotaritor. Testul avea sa fie venirea la Bucuresti a lui Clinton.
Marturisesc ca am fost iritat de primirea "celui mai puternic om de pe planeta" in Piata Universitatii. Pentru ca acest loc este o afacere strict romaneasca. Aici se aduna, de citiva ani, romanii care doresc libertatea, pentru a se deosebi de romanii care nu o doresc sau nu stiu ca o doresc. Aici, in citeva rinduri, au fost ucisi romani de catre romani. De cele mai multe ori, Piata fusese trista. O singura manifestare de bucurie avusese loc aici: noaptea de 17 noiembrie 1996, cind se celebrase aici instalarea in fruntea statului a unuia care, ca om politic, era produsul Pietei. Chiar si atunci, intre destuparea sticlelor de sampanie se varsase o lacrima in amintirea marelui absent de la acel eveniment. Oricum, acesta este locul menit a ne ajuta sa ne lamurim noi cu noi.
In dimineata acestui 11 iulie, o atmosfera stranie cuprinsese Piata. Barajele de securitate o transformasera intr-un loc quasi-pustiu. Lipseau vacarmul masinilor, vinzatorii de tot felul, impatimitii politicii si cei ai len
