Magdalena BOIANGIU Nu doar in speranta premiilor Nobel pentru pace incep negocierile pentru stingerea conflictelor: se pleaca de la premisa - oarecum verificata de viata - ca oricit de mult ar avea de invidiat, de cerut, de pretins unele colectivitati de la altele, legitimitatea este mai lesne de obtinut si de pastrat in conditiile unui echilibru de forte negociat, decit sub lozinca "vom lupta pina la ultimul...". Desi n-au lipsit incercarile, conflictele locale declansate dupa cel de al doilea razboi mondial n-au izbutit sa antreneze in mod semnificativ marile puteri iar experientele Vietnamului si ale Afganistanului sint un antidot cu spectru universal. In Orientul Mijlociu si in fosta Iugoslavie, in Irlanda si in Ruanda adversarii nu se pot nimici reciproc, desi unii dintre conducatorii factiunilor in lupta flutura acest "ideal" si in confuzia conflictului mai imbogatesc pamintul cu citeva gropi comune. Relativ neputincioasa, comunitatea internationala asista la aceste conflicte, ajutindu-i cu arme pe cei pe care dintr-un motiv sau altul sint considerati mai slabi, infiintind tribunale internationale si itinerind ambasadori energici, specialisti in politica alternarii bitei cu zaharelul. Ideea ar fi ca oamenii simpli convietuiesc fara probleme, indiferent de religie sau nationalitate si ca prin izolarea liderilor extremisti si acordarea de sprijin economic, pacea se va instala de la sine. Dar in viata oamenilor, ca si in viata popoarelor, foarte putine lucruri se petrec de la sine. Prima problema ar fi de aflat cum de ajung extremistii lideri, daca majoritatile se nasc de la natura pasnice si generoase. A doua intrebare ar fi de ce atunci cind se izbuteste cu greu oprirea macelului general, crimele de razboi continua pe "plan local" si chiar cind nu se mai trage, este evident ca fostilor adversari le este greu sa respire in comun acelasi aer. Negociatorii br