Sorin ALEXANDRESCU Nasterea canonului O discutie despre canon ar trebui sa porneasca de la recunoasterea faptului evident ca "ordinea literara" romaneasca a fost stabilita de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovinescu (1881-1943), Calinescu (1899-1965) si Nicolae Manolescu (n. 1939). Au existat desigur si alti critici care au alimentat, ori amendat, opiniile "celor patru" dar ei s-au raliat, in linii mari, in fiecare generatie, opiniilor aceluia din acest cvartet de aur care o reprezenta in modul cel mai stralucit. Insemnatatea "celor patru" este enorma. Ceva demiurgic, astazi inca fascinant, insoteste gesturile lor: Maiorescu ridica din milul primordial arhipelagul genurilor si atitudinilor literare, Lovinescu taie in padurile si poienile lui conturul primelor orase si confera modernismului unica indreptatire a existentei in cultura, Calinescu aduce in Istoria lui primul "dublu" modern al literaturii romane, imaginea ei despre sine, iar Manolescu salveaza, decenii de-a rindul, din neghina comunista griul curat. Metafora despartirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenta, implica totodata indiguirea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este si Marele Defensor: Maiorescu ne apara de demagogie, Lovinescu de pasunism, Calinescu de nationalism si anti-semitism in plina perioada antonesciana, iar Manolescu respinge asalturile staliniste si neaosiste. Da, numai ca orice afirmare a unei anume forme de cultura arunca restul creatiei in non-cultura, iar suveranitatea canonului se intretine prin reproducerea lui automata: necesitatea digului nu se mai dezbate, doar ajustarile lui, ici si colo. Drept anti-forme sint luate adesea si alte forme, iar reciclarea reziduurilor inceteaza. Actiunea "celor patru" este comparabila cu cea a marilor cronicari moldoveni din secolul al 17-lea si al 18-lea: Ureche, Miron Costin si Neculce. Prim