Anca MANOLESCU In articolul sau din Romania libera referitor la "catedrala neamului", Petre Mihai Bacanu spune ca, in ciuda terenului imens solicitat de Patriarhie pentru constructie - riscind sa strice compozitia parcului Carol - ea are sa aiba un loc prea strimt pentru ca altarul sa poata fi amplasat catre rasarit; problema pe care Patriarhul ar fi rezolvat-o, declarind ca va da dispensa de orientare necanonica acestui spatiu eclezial emblematic. Poate ca responsabilii Bisericii - partizani ai proiectului - detin secretul unei alte directii pentru "mintuirea neamului", diferita de cea pe care merg toti crestinii catre Eschaton. Poate ca romanii, fiind niste "crestini dinainte de crestinism", au o singularitate ireductibila nu numai in ce priveste inceputurile ci si drumul catre tinta ultima. Vor fi, oare, iarasi privilegiati datorita acestei solutii originale de traseu? Pentru niste reprezentanti ai Ortodoxiei - pentru unii care dezvolta permanent retorica "dreptei orientari" in ce priveste credinta, a fidelitatii fata de depozitul prim al traditiei crestine si fata de "duhul" ei - nonsalanta cu care neglijeaza ori adapteaza simbolismul liturgic e amutitoare. Un soi de materialism, cit se poate de dialectic, pare sa le conduca deciziile. Nu numai ca biserica "reprezentativa" a Ortodoxiei romanesti (notiune deja profund ambigua) ar sufoca sub dimensiunile ei gigantice posibilitatea rugaciunii si a unui eficace dialog liturgic preot-credinciosi*. Mitul excelentei cantitative, odata pus in miscare, tinde sa vicieze, cu o viteza remarcabila, si datul calitativ cel mai important al spatiului eclezial, al gestului crestin, al unei doctrine care nu inceteaza sa dezvolte semnificatiile indreptarii catre "rasarit". Incotro se vor dirija cei 11.000 de reprezentanti ai neamului pentru a intilni "Rasaritul cel de sus"? Spre sud, spre nord, spre vest? Ce fel de "responsab