Elena STEFOI

De mai bine de o luna, in Romania se discuta zilnic si in exces despre remaniere: forma si continut, motivatii si scopuri, cauze si efecte - nimic n-a ramas in afara dezbaterii acaparatoare. Politicienii, liderii sindicali si mediatorii de talk-show-uri se straduie sa ne convinga, din directii diferite, ca stiu totul despre reforma, politica si eficienta administrativa. De-atitea analize si variante salvatoare, criza perpetua pare inexplicabila, iar risipa de energii discursive are toate datele unui exercitiu ridicol. De ce ne impotmolim oare cu atita ardoare la intervale din ce in ce mai mici daca toata lumea are solutii? Cum se face ca nu mai putem inlocui un ministru fara sa declansam drame cosmice sau razboaie intre grupuri de scenaristi? De cine depinde reusita reformei daca din prelungitele sale nereusite liderii partidelor parlamentare isi propun sa profite cit mai mult, fie in raport cu partenerii sau adversarii politici, fie in perspectiva electorala?

A trecut vremea cind redistributia unor portofolii se facea in spatele scenei, cind noile cadre erau desemnate pe firul scurt, iar publicul afla de presiuni ori jocuri de interese doar post festum si pe tiriite. Cabinetul Ciorbea, care a optat din start pentru o politica a reformei propagata prin aparitii pe micul ecran, a ajuns victima inocenta a propriei sale greseli originare, fiind obligat sa reactioneze la zvonuri, sa se replieze in urma unor mesaje de intimidare, sa-si evalueze oamenii tinind cont de insinuari sau atacuri de presa. Provocarile publice fac pretutindeni parte din jocul politic, dar la noi tind sa instituie o realitate paralela, in care virfurile incruciseaza sabii pentru a se impresiona intre ele, predind apoi stafeta duelului unor discipoli infierbintati. Titulari de portofolii si candidati la promovare, lideri de partid ori sefi de comisii parlament