Adrian MIHALACHE Libertatea cuvintului ar ramine inoperanta fara libertatea cuvintelor de a zburda pe linga lucruri, de a sari, cind dincoace, cind dincolo de ele, de a aluneca printre semnificatii, jucindu-se cu multiplicitatea sensurilor. Exprimarea nu poate fi cu adevarat libera atita vreme cit utilizeaza, ca unitati elementare, prefabricate lingvistice sever gestionate de catre autoritatea culturala. Cind interlocutorul, pe care-l doresti partener in aventura unui dialog, iti cere peremptoriu sa-ti predefinesti cuvintele, ca si cum orice cuvint s-ar putea reduce la grupuri de alte cuvinte, mergindu-se astfel, din aproape in aproape, pina la epuizarea vocabularului in bolboroseli si exclamatii, el nu face decit sa distruga, in numele inteligibilitatii, capacitatea inspiratoare a discursului, puterea lui de a stirni imaginatia. Puterea, stapina pe dictionare si coduri normative, stie ca nimic nu submineaza mai eficient libertatea de exprimare, pe care nu o mai poate, vai, aboli, decit impunerea unor semnificatii univoce, care sa faca din orice insiruire de cuvinte o secventa previzibila de platitudini. Cuvintele disciplinate se aglutineaza in macrounitati, precum copiii cuminti mergind pe strada tinindu-se de mina, emitatorul nu mai face decit sa vehiculeze clisee verbale care, nemaisurprinzind, inceteaza sa mai fie periculoase pentru ordinea, in fine, stabilita. Proprietatea discursului se intemeiaza pe proprietatea asupra cuvintelor. Exista zone culturale in care spatiul de joc dintre cuvinte si semnificatii, alunecarea de sens si instabilitatea semantica sint strict controlate. In stiinta, ori de cite ori un cuvint se repeta, el inseamna acelasi lucru, limbajul matematic si jargonul tehnic tind sa purifice discursul de cuvinte neastimparate. Daca poetul aspira sa dea un sens mai pur cuvintelor tribului, savantul ar dori sa scape de ele sau, cel putin, sa l