Recentul summit de la Luxembourg a lansat oficial procesul de extindere a Uniunii Europene si, in acelasi timp, a pus pe baze noi discutiile privind perspectivele monedei unice. Ambele chestiuni presupun, insa, aceeasi intrebare: cit de viabila va fi o Uniune cu mai multe viteze? se intreaba revista "The Economist" in ultimul sau numar. Dincolo de metaforele vehiculate la summit - reunificarea Europei, adevaratul sfirsit al celui de-al doilea razboi mondial - decizia de a incepe extinderea cu doar cinci state aspirante a facut ca reuniunea din 13 decembrie sa insemne tot atit pentru unificarea, cit si pentru divizarea Europei. La Luxembourg s-a stabilit, in primul rind, prima linie de demarcatie dintre cele 11 tari care vor adera la moneda unica in 1999 (asa-numitul grup "euro-x", unde variabila x va indica evolutia numarului de membri ai uniunii monetare) si cele patru - Marea Britanie, Suedia, Danemarca si Grecia) care nu vor adera din start. In al doilea rind, problema extinderii UE a fost tratata cu mai multa finete: sugestia Comisiei Europene de a se incepe negocierile de aderare cu numai sase tari a fost urmata, dar pentru celelalte cinci state candidate - Letonia, Lituania, Slovacia, România si Bulgaria - s-au acordat premii de consolare suficient de mari pentru ca aceste state sa poata ramine rezonabil de fericite. In al treilea rind, s-a creat un ghetou cu un singur locuitor - Turcia - care, desi a incercat sa "intre in Europa" timp de mai bine de 34 de ani, la summit a fost exclusa chiar si din rindul ultimelor cinci tari cu sanse de aderare la UE. Procedurile diplomatice vor incepe in martie 1988, printr-o reuniune a ministrilor de externe din toate cele 11 tari candidate. O saptamina mai tirziu, negocierile vor incepe cu cele sase state nominalizate - Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovenia si Estonia, plus Cipru. Pentru toate cele 11 candidate va fi s