Sorin SERB Un tatic sta in parc si, contemplindu-si progenitura in vreme ce aceasta e ocupata cu aruncatul pietricelelor, ii spune calm, cu voce calda: inceteaza, ma iti rup picioarele, puisor. Un pieton care trece pe rosu este claxonat de o masina. Soferul incetineste si spune ceva ininteligibil, suficient pentru a primi un pumn, pe fereastra deschisa, de la pietonul ofensat. Urmeaza o cursa iepureasca printre masini sub ploaia de incurajari ale celorlalti trecatori. Secretara unei comisii de specialitate a senatului declara, zimbind cum numai femeile bine stiu s-o faca, dupa ce, cu o majoritate echivoca, este respinsa propunerea prezidentului de a fi redus fondurile salariale pentru parlamentari: Daca nu-i convine, sa-si doneze salariul saracilor sau sa nu-l ridice. Cu minia blinda a taticilor, sotilor, vecinilor sau trecatorilor se pare ca ne-am obisnuit. Minia colectiva (uneori) ne tine captivi saptamini in care, pe scena mintii sau a realitatii, se intimpla evenimente inexplicabile altfel decit printr-o capiere in masa. Minia, mai ales cea sigura pe sine, continuta intr-un comportament aparent uman, este contagioasa si, de aceea, multi prefera sa fie subiect al miniei si nu obiectul ei, chiar daca acesta este semnul lasitatii si al refugierii in fata responsabilitatilor presupuse. E bine ca si in furie sa ai tu, primul, initiativa. Si taticul grijuliu din parc, si pietonul demn, si secretara directa in gindire - cu totii au, chiar fara sa stie, un ministru al miniei. Caci, peste toate aceste exemple, unele venind dintr-o tratare neglijenta a bilei negre (sic!) sau dintr-o overdose de realitate, inalktat pe prpria sa macheta supradimensionata si bricolata din lemnul volumelor sale de versuri, sta spaima talkshow-urilor, cel mai miniat om din Romania: Corneliu Vadim Tudor. Pentru el, simpla existenta a adversarilor politici, este o stridenta, o insulta, o pr