Irina NICOLAU Nemurirea poate că s-a născut la sat. Spun, poate, pentru că este sigur. Anonimatul, în schimb, este cu certitudine un produs al oraşului, oraş care, nu pentru prima dată, se întoarce împotriva propriei lui creaţii. Adică, după ce a făcut din Ion, Ionescu şi din Popa Popescu, după ce i-a înecat, ca pe mulţi alţii, în anonimat, acum se arată preocupat de situaţia lor. Ia, să vedem, ce gîndeşte anonimul, ce vrea, ce nu vrea? Îl opreşte pe stradă, dă peste el în casă. Îl provoacă la dialog în rubrici speciale din ziare şi reviste sau la telefon. Fix pentru o clipă anonimul face un pas în scenă, zice cum îl cheamă, mai adaugă ceva şi coboară. N-are ce să caute acolo. Peste un an sau cine ştie cînd altă dată va mai urca în scenă pentru tot aşa ceva. Dorinţa de a ieşi din anonimat îi face pe oameni să comită gesturi inepte. Semn că anonimatul e povară grea. Cunosc o istorie pilduitoare. O prietenă avea un cîine. Se numea Pufi. Din capul lui, adică fără să-i arate nimeni, învăţase să stea pe labele de dinapoi şi să le ţină pe cele din faţă îndoite în dreptul "umerilor", iar cu ochii să privească mirat. Toată familia îl admira şi îi zicea bravo. Cînd veneau prietenii în vizită, bravo, bravo şi ei. Pufi în sus, Pufi în jos, toată lumea îi dădea caşcaval şi ciocolată. Dar cu timpul interesul spectatorilor s-a diminuat. Cînd adopta postura de succes, rar îl mai lua cineva în seamă. Căţelul a devenit melancolic, dar pînă şi acest fapt a trecut neobservat. Într-o zi, Pufi a dispărut de acasă, pur şi simplu. Familia a înlemnit. Pufi era căţelul lor iubit şi, în plus, ştia să stea pe labele din spate. S-au pus să-l caute pe la vecini, unde se mai ducea. Nu trecuse pe acolo. Locuiau pe Occidentului, le era groază că l-a călcat vreun troleibuz. Tot strigînd Pufi, Pufi, au ajuns pînă în Calea Victoriei. Acolo, în colţ, au văzut un grup de oameni aşezaţi în cerc, ia