Etapa a XXXI-a a Diviziei A, privita chioris. Nu cred ca exista vreun nebun care, in aceste zile, ar vrea sa intre, in pielea lui Mircea Lucescu, antrenor fara pacate, care le stie pe toate. Dupa ce, cu doar citeva etape in urma, in Giulesti parea a fi coborit insusi Dumnezeu, in urma esecului stelist la Pitesti, iata ca le-a fost dat si militarilor in tricouri sa se bucure de raul altora. Si nu de-al oricare altora, ci de al celor care indraznisera sa atace pozitia de campioana pentru eternitate a clanului din Ghencea. Nu vom insista prea mult asupra atmosferei in care s-a desfasurat acest derby al suspiciunii, dar trebuie sa recunoastem, ca eliminind accidentele de la Pitesti si Bacau, lupta pentru titlu s-a transat in partida directa dintre Steaua si Rapid, atunci, cind, un alt bacauan, Cristi Ciocoiu, a bagat sicriul in curtea vesela a celor trei crai ai Grantului, Copos, Lucescu si Mincea. Parca e un facut cu Bacaul asta: acum 31 de ani, pe acelasi stadion blestemat de suflarea colorata giulesteana, Rapidul pierdea semifinala Romaniei in fata Forestei din Falticeni, pe atunci o biata divizionara C. Acum, mai intii Cristi Ciocoiu si apoi Sorin Trofin, bacauani get-beget , au pus punct unui vis, transformindu-l in cosmar de of si jele. Nu-i ramine lui Mircea Lucescu, decit sa plece inapoi in Italia, fiindca doar acolo, dupa spusele lui, "se mai poate face ceva". Numai ca ar trebui sa se grabeasca, daca vrea sa mai gaseasca un loc, macar pe la Castel di Sangro. Stind strimb si judecind drept, cred ca Rapidul nu ar fi meritat sa devina campioana. In doua meciuri, cu National si Resita, vedetele din Giulesti, platite cu bani grei, s-au balacarit in fata portii, cistigind la limita, in disputa cu Nationalul, dupa chinurile iadului. La Bacau, evolutia Rapidului a demonstrat ca, in fata unei echipe care joaca pe viata si pe moarte (nu are sens sa discutam acum motivatii