Aurora LIICEANU În cea de a doua zi de Paşte, la unul dintre posturile TV, am văzut cum se dezlănţuie bucureştenii ieşiţi la iarbă verde pentru a-şi petrece timpul liber. Era evident o mostră de loisir care convingea pe oricine că nu este încă cazul să ne considerăm, cel puţin din acest punct de vedere, europeni. Păreau că se simt bine, printre gunoaie, cu maşina alături, mîncînd în aer liber şi sporovăind. Pentru că la noi vorbitul este componenta principală a petrecerii timpului liber. Mai departe, reportajul arăta pe cineva în faţa unui muzeu închis, declarînd că degeaba ai timp liber, dacă nu ai unde să te duci. Desigur, era vorba aici de o modalitate tradiţională de a organiza timpul liber al unui copil: distractiv şi educativ. În vremurile tulburi de astăzi, cînd societatea se aşează şi reaşează în bună parte în funcţie de bani, oamenii se confruntă nu numai cu munca şi treburile domestice, ci şi cu găsirea unor modalităţi de a-şi petrece timpul liber. Singuri sau cu alţii. Este drept că tentaţia timpului liber nu era, nu de mult, considerată o atitudine prea sănătoasă faţă de viaţă pentru că, de ce să nu o spunem, omul nou trebuia să muncească nu să piardă timpul. Acest om era presupus a fi imun la orice activitate care nu edifica societatea multilateral dezvoltată. De fapt, oferta domeniului loisirului era atît de săracă. Exista însă controlul social al său: excursii pentru copii, evident cu şcoala şi concedii pentru adulţi cu bilet la odihnă. Deci, ori munceai, ori te odihneai. Mai erau însă biletele care se vindeau prin întreprinderi sau instituţii la teatru, la circ, la operă sau la operetă. Nimeni nu te întreba dacă le vrei ­ era sarcină ­ pentru că acţiunea era onorabilă, iar unii oameni ai muncii trebuiau să-i susţină financiar pe alţi oameni ai muncii. Pe artişti, în acest caz. Iată însă că vremurile s-au schimbat. În România "sînt autorizate 55