Adrian MIHALACHE Une dentelle s'abolit / dans le doute du Jeu supr?me, aşa începe un sonet de Mallarmé. Ni se infiltrează bănuiala (le doute) că noţiunea de joc este chiar mai ambiguă decît aceea pe care ne-au format-o analizele fine ale lui Huizinga şi Caillois. Mînaţi de impulsul ludic, rămînem măcar o clipă ezitanţi, suspendaţi în dilema dintre "a juca" şi "a ne juca". Franceza, engleza, germana nu cunosc decît forma activă, tranzitivă, doar limba noastră are şi varianta reflexivă, intranzitivă. Joci bridge sau fotbal, table sau teatru, te joci însă "de-a v-aţi ascuns", "de-a hoţii şi gardiştii", te joci cu mingea, cu coarda, cu propriul tău corp sau cu al altuia. Între a juca ceva şi a te juca de-a ceva (sau de-a cineva) cu cineva (sau cu ceva) diferenţa este alta decît aceea dintre competitivul agon şi gratuita paidia. Gabriel Liiceanu făcea, într-un studiu mai vechi, distincţia dintre joaca nestructurată, puerilă şi jocul, bine definit, cu reguli stricte, aşa cum este el modelat de teoria jocurilor. Cooperativ sau nu, cu sumă nulă sau nenulă, jocul este descris, conform cu paradigma agonică, în termeni de scopuri, reguli şi strategii. Teoria nu spune însă explicit că jocul este o hibridă combinaţie de determinism şi hazard. La şah, hazardul apare doar prin şansa care-ţi acordă un adversar mai bun sau, dimpotrivă, unul inferior. Aleatorul pur, generat de rostogolirea bilei de ruletă sau a zarului, de amestecarea minuţioasă a cărţilor, acela care-i fascina pe Dostoievski şi pe Marie Antoinette, pironindu-i de mesele de joc, aleatorul este pus în ecuaţiile regulilor şi strategiilor, ca pentru a fi îmblînzit. A juca nu are numai sensul înfruntării hazardului şi a iscusinţei celorlalţi. Cînd joci teatru, o faci pentru a re-prezenta o situaţie dramatică sau pentru a te auto-prezenta în varianta stilizată, fără să vrei neapărat să obţii o victorie împotriva unui