Mircea VASILESCU În cele cîteva luni ale crizei guvernamentale, politica românească părea un spectacol de teatru, cu intrări şi (mai ales) ieşiri din scenă, monologuri în faţa cortinei, aparteuri, intrigi, acte şi interludii. Abia reintrată pe făgaşul normalităţii de tranziţie (care înseamnă, pe lîngă faptul de a avea totuşi guvern, şi vizitele lui Poul Thomsen), România, cu televiziunile şi ziarele ei cu tot, a devenit platoul pe care se turnează un film poliţist (contrabandă, flagrant, arestări, urmăriri, anchete, dispariţia unor personaje-cheie, casete înregistrate şi apoi şterse etc.). Captura de ţigări de la Otopeni (de o valoare de-a dreptul meschină doar cîteva miliarde dacă ne raportăm la proporţiile de ansamblu ale contrabandei) s-a transformat într-un subiect de importanţă naţională, care a tras după sine mai toate instituţiile statului. Dezvăluirile şi surprizele se ţin lanţ, între momentul scrierii acestui text şi momentul publicării lui se vor mai afla multe. Între un scandal uriaş şi o muşamalizare mai mult sau mai puţin abilă nu se întrevede vreo altă soluţie. Indiferent de final, cele petrecute pînă acum oferă destule date despre (încă) tînăra democraţie românească şi funcţionarea ei în vreme de contrabandă. Anchetaţi, anchetaţi, tot va mai rămîne ceva... Aparent, asemenea împrejurări n-au legătură cu democraţia în esenţa ei, cu drepturile şi îndatoririle cetăţenilor; dar au o substanţială legătură cu instituţiile puse să apere aceste drepturi şi îndatoriri, să vegheze adică la buna funcţionare a structurilor statului, astfel încît cetăţeanul să se simtă liber şi protejat. Şubrezenia democraţiei noastre iese foarte repede la iveală în astfel de situaţii, cînd legea trebuie aplicată fără echivoc şi cînd instituţiile abilitate s-o facă trebuie să funcţioneze fără greş. Unul dintre clişeele vehiculate în tot felul de declaraţii, venite de l