(D.V.) Jocul s-ar putea defini "prin ceea ce face, prin funcţia sa, şi nu prin ceea ce înseamnă", scrie Mihai Spăriosu (Resurecţia lui Dionysos Jocul şi dimensiunea estetică în discursul filosofic şi ştiinţific modern, Univers, 1997), citîndu-l pe larg pe Wittgenstein: "Să luăm, de pildă, acele fenomene pe care le numim 'jocuri' (Spiele). Mă refer la jocurile de masă, jocurile cu mingea, Jocurile Olimpice şi aşa mai departe... Examinîndu-le, nu veţi descoperi nici un element comun pentru toate, ci numai similitudini, relaţii, uneori serii întregi... Ceea ce vedem este o reţea complicată de similitudini care interferează şi se suprapun.(...) Nu pot găsi expresie mai potrivită pentru a caracteriza aceste similitudini decît aceea de 'asemănare de familie'; căci diferitele trăsături ale membrilor unei familii: statura, înfăţişarea, culoarea ochilor, mersul, temperamentul... interferează şi se suprapun în acelaşi fel. Ca urmare, voi spune: 'jocurile' formează o familie." Şi conceptele de joc formează o familie. Familie împărţită în două "tabere" cea preraţională şi cea raţională - în viziunea lui Spăriosu: "De exemplu, gîndirea preraţională concepe în general jocul ca manifestare a puterii, în forma ei 'naturală', necenzurată şi nemijlocită, mergînd de la plăcerea exuberantă a descărcării emoţionale pînă la violenţa brută şi arbitrară. (...) Prin contrast, gîndirea raţională separă, în general, jocul atît de plăcerea nemijlocită sau 'inocentă' cît şi de violenţa brută. Ea vede în joc o formă de mediere între ceea ce reprimă ca 'iraţional' (...) şi Raţiunea vigilentă sau Voinţa de ordine universală." Conceptele de joc-întrecere, joc hazard-necesitate, joc-reprezentare (mimesis), joc ca mod de fi ca şi cum, şi joc ca libertate se organizează în două serii de ipostaze, aşadar, în funcţie de mentalitatea preraţională sau raţională. Aceste ipostaze se află, la rîndul