Florica BECHET 182 de zile de sărbătoare Privit dinspre noi, moderni informatizaţi şi balcanici siliţi să înveţe, la ceas de răscruce, că time is money, universul antic greco-roman apare ca o lume eroică şi agonistică, în care înfruntarea individuală, întrecerea, încercarea forţelor sau a talentului este ridicată la rang de religie de stat. În acelaşi timp, însă, nu putem să nu remarcăm cum, pentru omul cetăţii, timpul se scurgea într-o proporţie scandalos de mare în clepsidra jocului: Jocuri Olimpice, Pythice, Nemeene, Panatenee, Dionisii şi cîte altele, Ludi Apollinares, Ceriales, Florales, Lupercalia, Vestalia, Vinalia, Saturnalia... Pentru romani, bunăoară, exista un minimum de 182 de zile de sărbătoare pe an, însemnînd tot atîtea zile închinate jocului. Cu îndreptăţită mirare ne întrebăm atunci dacă avem de-a face cu aceleaşi popoare care au pus sămînţa civilizaţiei europene, cu matematicienii, fizicienii şi astronomii ei, cu filozofi şi medici, arhitecţi şi ingineri, lăsîndu-i la o parte pe poeţi. Şi ne mai întrebăm cînd au avut timp aceşti oameni puşi pe distracţii să ridice Parthenonul sau să împînzească bătrînul continent cu drumuri, poduri şi apeducte? Priviţi însă mai de aproape, oamenii cetăţii antice se dovedesc a fi nu tocmai deosebiţi de noi, ci poate doar mai altfel religioşi. Yo-yo antic Ei începeau să se joace ca orice copil. "Principalele jocuri din copilărie şi din adolescenţă - scrie Robert Flaceliere - nu se schimbă deloc de la un popor la altul, nici de la o epocă la alta şi majoritatea celor care sînt practicate astăzi erau deja cunoscute în Grecia antică, sub o formă asemănătoare sau identică. Copiii din Atena şi din toată Elada (şi din Italia - am putea adăuga noi) se jucau cu mingea şi cu balonul, cu cercul, cu sfîrleaza, cu arşicele; ei se dădeau în leagăn şi jucau şotron, capra ... se jucau cu bile, sau mai bine zis cu nuci, după to