Florin DUMITRESCU Spre uşurarea telespectatorilor, s-a sfîrşit cu acele interminabile dezbateri sterpe şi diversioniste de prin emisiuni, altminteri pline de panaş, despre "limitele dintre cultură şi politică" (formulare hilară, de negîndit, într-o civilizaţie mai puţin ionesciană decît a noastră, în care, ca să ajungi profesor, ţi se cere în prealabil bacalaureatul...). Saltul definitiv către noua eră a sincerităţii (sau a maturităţii?) a fost întreprins, se pare, de Adrian Păunescu, atunci cînd, în al său talk-show nocturn de pe Antena 1, a renunţat să mai scuture acel hazliu clopoţel menit, chipurile, să-i aducă la ordine pe invitaţii din studio care s-ar fi avîntat prea mult prin meandrele politicalelor, pierzînd din vedere profilul "esenţialmente cultural" al emisiunii. Era o dihotomie ineficientă, dacă nu chiar auto-nocivă unui "veşnic angajat", ca dl Păunescu, o moştenire din mereu alte regimuri, a cărei noimă propagandistică a expirat cel puţin din noiembrie '96. Poate doar Iosif Sava o mai invoca, sporadic, şi doar ca să facă reclamă de altfel, destul de puţin seducătoare unor instituţii româneşti (sublime, dar... ), precum Opera şi Filarmonica. E un secret al lui Polichinelle (pe care îl voi reda totuşi cu termenii din Lecţia lui Barthes), greu reperabil în derutanta cacofonie a culturalîcului românesc: orice intelectual, mai ales dacă se află în mijlocul unor discipoli sau al unui cerc de idei, constituie un centru de putere, mai mult sau mai puţin important; orice idee autentică iradiază putere; orice tendinţă culturală nouă constituie un nou flux de putere în cîmpul social; astfel, orice individ care gîndeşte liber devine a nu ştiu cîta putere în stat şi, prin aceasta, capătă un potenţial politic pe care şi-l poate valorifica în cadrul societăţii civile, dar pe care propaganda de stat i-l inhibă (printre altele, inculcîndu-i prejudecata că poli