Valeriu NEGRU Cu treizeci de ani în urmă, la 14 mai 1968, sosea la Bucureşti Charles de Gaulle, Preşedintele Franţei. Venise într-o ţară care de curînd fusese botezată Republica Socialistă România, condusă cu vigoare de proaspătul secretar general al partidului unic, partid devenit şi el PCR, din fostul PMR. Aceste noi denumiri făceau parte din multele schimbări iniţiate de energicul, ambiţiosul şi neliniştitul Nicolae Ceauşescu şi erau semne evidente, sigure ale următoarei evoluţii a ţării. Ajuns cu trei ani în urmă la putere, Ceauşescu dorea în locul vechiului partid muncitoresc un partid comunist, clarificat în ideologie şi intenţii, după cum dorea o republică declarată socialistă. Sub aceste semne limpezite, Ceauşescu a început ofensiva de dezvoltare a ţării, a formulat şi a înfăptuit o politică internă ce poate constitui exemplul celei mai pure şi celei mai dure forme de colectivism din Europa. În politica externă, însă, Ceauşescu a ales o altă perspectivă. A cotit uşor timona spre Vest, ieşind oarecum în afara convoiului ţărilor socialiste, distanţîndu-se, mai ales, de marele vas amiral. A lansat ideea cooperării între ţările cu sisteme sociale diferite, a respins hegemonia superputerilor şi a apăsat puternic pe pedala indenpendenţei şi suveranităţii ţărilor constituente ale unei alianţe politico-militare. Aceste idei, nu numai declarate ci şi susţinute faptic (recunoaşterea Republicii Federale Germane, numeroasele contacte cu democraţiile europene, vizitele unor personalităţi ale politicii mondiale în ţara noastră) i-au creat lui Nicolae Ceauşescu imaginea unui conducător clarvăzător, deschis, eficient şi au făcut din el un posibil şi dezirabil partener. Vizita preşedintelui Franţei a fost rezultatul acestui curs politic. În mai '68 lucram la Radioteleviziune şi am făcut parte din echipa de ziarişti care a realizat reportajul radiodifuzat al vizitei. L-a