Irina NICOLAU Diabolizarea rîsului nu-i lucru nou. În "era noastră", Europa s-a tot jucat de-a rîsu-plînsu. Vae vobis qui ridetis, a spus biserica. Nu-i nimic de rîs, tovarăşi, au pretins practicienii comunismului. Cu aceştia din urmă am eu ce am. Şi înţeleg destul de bine teama lor de rîs. Rîsul nu poate fi controlat! Ca urmare, ei l-au împărţit în două: rîsul inamic ­ cîţi oameni nu au ajuns la puşcărie pentru că au spus sau au ascultat un banc şi cel mobilizator, contructiv, sănătos ­ provocat de spectacolele de brigadă şi de caricaturile cu americani chiaburi, sabotori, chiulangii şi borfaşi. Dar ce-a fost a fost! Mai grav mi se pare faptul că astăzi mai există încă inşi care văd în rîs un act duşmănos. În optica lor rîsul suspendă patriotismul. Un bun român are obligaţia să privească dîrz şi hotărît şi să ţină buzele strînse. Inutil să spun că aceştia sînt extrem de supăraţi pe Caragiale care, spun ei, a hrănit pofta românilor de băşcălie şi a demonetizat "fondul de bază al valorilor naţionale". Ia să fi citit poporul numai "Fefeleaga" şi să vezi ce bine ar fi fost!? Cum adică, spun aceşti inşi, poţi să rîzi chiar de orice, aşa, fără limite? Ca şi cînd limitele nu le-am pune tot noi, ca şi cînd ele n-ar depinde de context şi de multe altele... Poziţia lor nesocoteşte faptul că "fondul de bază al valorilor naţionale", super sanctificat şi vitrinizat, devine o colecţie de fosile. În ce mă priveşte, respect tot felul de valori româneşti. Mulţi consideră că respectul meu este chiar exagerat şi că mă pîndeşte ispita naţionalistă. Greşit! Mi-e greaţă de orice ism şi, mai ales, îmi rezerv dreptul să rîd de orice, ceea ce pentru un veritabil naţionalist este o monstruozitate. Supuse la proba rîsului, valorile se cern şi rămîn dintre ele cele cu miezul tare. Recent, unul dintre inşii la care mă refeream a încercat să mă convingă că ţăranul nu rîde şi n-a rîs niciod