Adrian CIOROIANU Unu: întors acasă dintr-o vizită, prin anii '70, Nicolae Ceauşescu vrea să-şi termine ziua vizionînd un film românesc. Intrigi de culise ­ va povesti regizorul în cauză ­ pun în faţa Conducătorului un film al regizorului Radu Gabrea. Dezastru! Primului om în stat nu-i place filmul, drept care acesta va fi scos din reţeaua de difuzare. Doi: pe la începutul deceniului opt, tot într-o seară, tîrziu, pe telefonul scurt al Televiziunii sună precipitat Petre Enache, atunci secretar CC cu propaganda. Problema era că programul televiziunii se terminase de cîteva minute, numai că Tovarăşul mai avea poftă de ceva muzici. Iosif Sava, de gardă la cabinetul directorului, vrea să-i vîndă Brandenburgicele lui Bach. Ei, aş! Petre Enache cere romanţe, şi cum să i te opui dacă asta vrea şeful. Echipa tehnică este întoarsă din uşă şi programul este reluat by request. Trei: la vîrsta rememorării, Silviu Brucan, confruntat nu numai cu destinul său de excepţie, dar şi cu propriul dosar salvat miraculos din flăcări, ajunge la concluzia că de acest dosar s-a ocupat, în epocă, nimeni altcineva decît Elena Ceauşescu în persoană, adică în carne, oase şi cercei. Patru: în pauzele cazului de mai sus, printre vizite, cărţi şi doctorate honoris causa, Elena n-avea, totuşi, astîmpăr. Alex Mihai Stoenescu, purtător de cuvînt al Armatei, vorbeşte azi despre rolul nefast al aceleiaşi Elena asupra pregătirii armatei în ultimi ani '80. Ultrapacifism? Superstupizenie? Cinci: în perioada reconstrucţiei Teatrului Naţional, unul dintre angajaţii de atunci ai acestuia, locatar prin apropiere (mă conformez, cu prietenie, tranzitoriei interdicţii de a-l numi) îl vedea pe înserat pe Conducător bîntuind ca o fantomă prin perimetru, inspectînd proiectul şi adulmecînd modificări repetate. Şase: cu vreo două decenii în urmă, pe vremea fotbalului încă romantic şi amator, Adrian Păunescu vrea s