Orice popor îşi are conducătorii pe care îi merită A devenit o obişnuinţă pentru români să acuze clasa politică de incapacitate de a gestiona reforma şi tranziţia României. Încercarea de a-şi păstra un mărunt confort psihic îi face să nu-şi pună problema motivului pentru care o clasă aşa de coruptă şi incapabilă deţine în acest moment puterea. Românii refuză să vadă în clasa politică o oglindă a societăţii româneşti actuale şi, mai ales, refuză să accepte că sînt în foarte mare măsură responsabili de faptul că această clasă şi-a adjudecat puterea. Nu sîntem suficient de puternici nici pentru a recunoaşte că, aflaţi în locul conducătorilor de azi ai României, majoritatea românilor ar fi la fel de corupţi şi, poate, la fel de incapabili, nici pentru a ne asuma răspunderea opţiunilor noastre din 1990, 1992 şi, de ce nu, 1996. Aceasta pentru că urmarea unui astfel de examen de conştiinţă ar fi operarea unei modificări de atitudine. În locul unei atitudini bărbăteşti, preferăm o formă subtilă de lichelism: auto-proclamarea ca victime şi fuga în spatele unor întrebări de tipul "pe cine altcineva să alegem?". Motivul acestei atitudini nu este atît manipularea cît interesul nostru (prost înţeles) de a ne perpetua existenţa într-o logică falsă, care are singurul merit că nu ne cere efortul obositor şi permanent de ajustare la o realitate în schimbare. Pentru un popor leneş şi corupt este normal ca reprezentanţii săi să fie cei mai leneşi şi cei mai corupţi (la "Chestiunea Zilei", liderul Partidului Proştilor nu poate fi decît Prostu' Proştilor). Toate acestea se pot exprima într-o formă mai savantă prin referirea la conceptul de legitimitate. Un grup se află în mod legitim la putere dacă reuşeşte să rezolve, între altele, două probleme: una vizînd justificarea diferenţierii între proprii membri şi cei pe care îi domină şi alta referitoare la demonstrarea faptului că int