Carmen FIRAN Nu cred în scenarii. Nu mai cred. După farsele repetate din decembrie '89, pînă în zilele noastre, a accepta că producerea diverselor "evenimente" mai mult sau mai puţin plăcute, aparţine serviciilor secrete, mai mult sau mai puţin străine, devine un raţionament neproductiv. Răul, dacă ar fi să judecăm după tragicii greci sau Shakespeare, este întotdeauna lîngă noi, se trage din apropierea noastră, inutil să căutăm în altă parte sau la alţii cauza propriilor tragedii. Deşi ne despart un ocean şi multe civilizaţii, nici America nu este prea departe de tentaţia scenaritei. Uraganul Monica, dezlănţuit tocmai cînd economia americană era mai înfloritoare, poporul american mulţumit, iar preşedintele său în ascensiune de popularitate şi autoritate, a adus în discuţie variante îndrăgite de amatorii de senzaţii tari, de aventuri, cabale şi jocuri subterane ­ rochia Monicăi pusă la păstrare de Mossad, conspiraţii mondiale evreieşti ori islamice etc. Mai aproape ar fi fost republicanii sau democraţii, dar cum să priveşti la tine în casă cînd există atîtea locuri exotice? Nici ambiţia unui procuror nu este suficientă pentru a explica uraganul Monica şi nici nevoia de celebritate a unei anonime stagiare a cărei unică şansă şi consolare la bătrîneţe ar fi fost păstrarea peste zeci de ani a unei banale rochiţe încărcate de istorie. Restul e furie. Monica este acum la fel de celebră ca "săracul Clinton, bietul de el", Kenneth Starr a ajuns cu adevărat un star, pe măsura subiectului. Pentru scurt timp însă. Celebritatea are dimensiunea autorităţii, în sensul că există şi se întinde atît cît durează efortul şi miza producerii ei. Pînă la urmă Monica a produs doar un scandal. Clinton conduce, în al doilea mandat, cea mai puternică ţară, ales de sute de milioane de americani, reconfirmat, susţinut, iertat şi înţeles. Ieri seară am fost la un club de comedie din New Yo