Mircea VASILESCU Cîteva ştiri dinspre Comisia Europeană au străbătut, în ultima vreme, drumul spre opinia publică, strecurîndu-se printre subiectele veşnic arzătoare ale politicii româneşti (conflictele din coaliţie, privatizarea, ritmul lent al reformei etc.). Este vorba despre obiecţiile aduse programului românesc de integrare de către oficialii de la Bruxelles. Chestiunea n-a stîrnit valuri de cerneală, nici n-a "ţinut afişul". Tema europeană, aflată altădată pe buzele tuturor, pare să fi trecut pe un plan secund, deşi rămîne în continuare un obiectiv strategic. Scurtă preistorie Spre Europa am pornit greu. Cu talentul nostru de a ne uita trecutul recent, copleşiţi de un prezent contradictoriu, aproape că nu ne mai aducem aminte de perioada entuziastă din 1990, cînd discursul despre Europa unită era, în Vest şi în Est, retoric şi afectiv. Repede temperat, în cazul nostru, de poticnirile în drumul spre democraţie (cu mineriade cu tot), entuziasmul a fost înlocuit de frustrarea provocată de cerinţele ferme ale Consiliului Europei, organizaţie în care am intrat tîrziu, după celelalte ţări ex-comuniste, fiind pînă nu de mult (mai precis, pînă în vremea guvernului condus de Victor Ciorbea) monitorizaţi pentru că eram încă datori cu cîteva reforme politice şi juridice. Din aceste motive, ştiut fiind că drumul spre Uniunea Europeană presupune un "aviz" al Consiliului Europei, am dobîndit tîrziu şi statutul de ţară asociată a UE, şi l-am dobîndit nu atît datorită bravurii proprii, cît mai degrabă faptului că forul european nu putea, tactic şi politic vorbind, să creeze o discriminare între ţările Europei Centrale şi de Est. Tîrziu am intrat şi în CEFTA. N-am intrat, deocamdată, în NATO, după cum n-am intrat nici în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, din care Cehia, Polonia şi Ungaria fac de mult parte. Evaluînd aşadar parcursul nostru euroatlantic