Ioan DRĂGAN "Paleoteleviziunea" În perioada de început a televiziunilor europene (anii 50), acestea erau un monopol de stat, spre deosebire de SUA, unde cele trei mari "reţele" TV erau şi sînt canale private, comerciale. Statutul şi misiunea televiziunilor europene din anii '50-'60 erau definite, în principal, prin trei sintagme: televiziune de masă sau "de societate"; televiziunea ca liant naţional al societăţii (împreună cu statul naţional şi sistemul educaţiei naţionale); pedagog cultural naţional avînd o triplă misiune ­ a informa, a educa şi a distra. Chiar şi această ierarhie funcţională spunea totul despre televiziunea concepută atunci ca un mijloc masiv de comunicare modulat după o ideologie preponderent paternalistă, integratoare, populară şi chiar etatistă. Această viziune comunicaţională asupra rosturilor televiziunii ca voce a statului garant al societăţii naţionale şi ca expresie a culturii proprii în primul rînd, coincidea pe planul studiilor despre comunicare cu preeminenţa abordărilor funcţionaliste care atribuiau mass-media funcţii preponderent integratoare şi de legitimare a sistemului social. Mai tîrziu, prin cuvintele lui Umberto Eco, această televiziune tradiţională a fost numită "paleoteleviziune". Era în Franţa, de pildă, după o vocabulă evident ironică, "televiziunea-balcon", adică un fel de loc public din care periodic oficia solemn generalul De Gaulle, în calitate de preşedinte al Franţei (în paranteză fie spus, şi John Kennedy a exploatat masiv şi inteligent televiziunea pentru a-şi construi şi difuza imaginea de politician carismatic). Să mai spunem că au fost anii de glorie ai televiziunii marilor ceremoniale şi a spectacolelor grandioase, al căror prototip a rămas încoronarea televizată a reginei Elisabeta a II-a (avînd ca replică recentă înmormîntarea televizată a prinţesei Diana), dar şi a proiectelor ambiţioase de cultivare şi e