Inca de mici copii, societatea are grija sa ne invete, cu asupra de masura, ce mari eroi a dat istoriei neamul romanesc; ce dirzenie au dovedit ei, atunci cind le-au fost puse la incercare legaturile cu "acest meleag", aflat, bineinteles, "la rascrucea tuturor rautatilor". Cu vocea plina de un patos adesea cabotin, invatatori, profesori, preoti, politicieni, vedete radio-tv, toti acestia povestesc poporului matur ori juvenil intimplarile dramatice si glorioase prin care au trecut personajele exemplare ce populeaza cartea de istorie. Despre aceste personaje ni se spune ca au devenit eroi ai neamului prin sacrificiul lor, prin faptul ca au inteles sa-si apere convingerile chiar cu riscul de a parasi aceasta lume in mod subit, ori in chinuri dintre cele mai groaznice. Iata de ce, ne spun dascalii de istorie, acesti eroi au binemeritat de la patrie. Iata de ce, ne spun constiintele natiunii, cultul acestor martiri e pe deplin justificat. La romani, cind e vorba despre eroi, mai toate par sa fie bune si frumoase. Sau pe-aproape. Ce te faci, insa, atunci cind - absolut involuntar - esti contemporan cu un asemenea om? Ce face poporul roman (sau populatia, cine mai stie?), atunci cind, la 200 de kilometri de granitele Romaniei, patru romani stau in inchisoare de sase ani, pentru vina de a fi luptat impotriva unui regim de teroare, sustinut de straini si indreptat impotriva a tot ceea ce e romanesc? E posibil ca unii sa fi uitat numele acestor patru romani: Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Alexandru Lescu, Tudor Petrov-Popa. Din cind in cind, numele lui Ilascu mai apare in vreo stire, in care ni se spune despre nu stiu ce declaratie de sustinere. Ori aflam, cu trimitere la "Vocea Rusiei", ca Ilascu si ai sai, vezi bine, n-ar fi decit niste teroristi, de vreme ce insusi Ilascu a recunoscut ca a luptat cu arma in mina. Teroristi sau securisti, oricum, ceva nu tocmai in regula, drep