Una dintre diferentele evidente dintre aspectul scris si cel oral al românei o constituie disparitia din vorbirea curentă a consoanei finale "-l", reprezentînd, la genurile masculin si neutru, articolul hotărît singular. Din punct de vedere gramatical, pierderea lui "-l" în registrul oral nu e foarte importantă; cum se stie, functia de articol e preluată de vocala precedentă "-u", astfel încît distinctia nearticulat/articulat (cap/capu') se păstrează foarte bine. Unii dintre lingvistii români au fost tentati să accepte extinderea inovatiei orale în variantele scrise ale limbii. August Scriban, de pildă, si-a aplicat principiul unificator în Dictionaru limbii românesti (1939), unde, asa cum se vede chiar din ortografia titlului, "-l" final nu mai era notat. Favorabil transcrierii fidele în scris a pronuntiei s-a arătat, la un moment dat, si Al. Graur. Renuntarea la formele cu "-l" - care caracterizează nu doar limba scrisă, ci si registrul cult al oralitătii formale, solemne - nu ar face însă decît să anuleze o diferentă stilistică, producînd deci o uniformizare, o sărăcire a exprimării. Situatiile în care scrisul acceptă (din diverse ratiuni stilistice, prozodice) disparitia articolului "-l" sînt descrise în detaliu de Mioara Avram în Gramatica pentru toti (editia a II-a, 1996, p. 91-92).
E recunoscută apropierea stilului jurnalistic actual de oralitatea familiară, din care împrumută masiv cuvinte, locutiuni, modele sintactice, procedee stilistice. Absenta lui "-l", marcată de obicei de un apostrof, este unul din mijloacele de sugerare a oralitătii, în forme citate sau imitate. Mini-contextul în care sînt reproduse, imaginate sau parodiate replicile personajelor poate fi unul tipic oral: "au răsunat strigătele protestatarilor: , " ("Jurnalul national" = JN 1669, 1998, 9); "vecinu' minte. Terenu' e al meu" (ib. 1670, 1998, 11); "Ia bilantu', neamule..." (
