ULTIMUL INTERVIU
Cine ar fi crezut, cu o lună si jumătate în urmă, cînd la Accademia di Romania din Roma stăteam de vorbă cu directorul acesteia, Marian Papahagi care-si depăna amintirile - pretext pentru un viitor interviu - că spusele sale îmi vor servi la scrierea acestor triste rînduri...
Prieten credincios, unul dintre putinii care au rămas neschimbati, în ciuda perioadei pe care încă o mai traversăm, dramatic, cu opinteli si lipsiti de perspective, Marian Papahagi (n. 14 oct. 1948) era un reper de stabilitate, onestitate si de înalt profesionalism.
L-am cunoscut - si am rămas prieteni - în 1970, cînd se întorsese în tară, în vacantă. Era student la Roma (1968-1972), alături de cîtiva "buni prieteni". Întors la Cluj (1972), a început să lucreze atît în redactia revistei "Echinox", întemeiată "împreună cu cîtiva prieteni buni", cît si la Facultatea de Litere, unde a predat limba si literatura italiană, dar a făcut si lectii de portugheză si filologie romanică sau de literatură comparată. După 1989, se vede pus în situatia de a se ocupa de bunul mers al Universitătii din Cluj - a fost ales prorector. Pentru că lucra la un proiect de autonomie universitară - cu specială referire la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj - a fost numit (1990) secretar de stat la Ministerul Învătămîntului, de unde - văzînd că realizarea proiectului întîmpină întîrzieri si absurde obstructii - demisionează după numai sase luni. Revenit la Cluj, a creat catedra de limbi romanice (1994) si un centru de analiză a textului (analiză pe computer a limbii române).
Autor a numeroase studii, Exercitii de lectură (1976), Eros si utopie (1980), Critica de atelier (1983), Intelectualitate si poezie, Studii despre lirica din Duecento (1985), Cumpănă si semn (1991), Fata si reversul (1994), a fost, împreună cu Mircea Zaciu si Aurel Sasu, coordonator al Dictionarului sc