Un popor, exact ca o familie, este nevoit sa respecte un principiu pe cit de banal, pe atit strict legat de existenta sa fizica: nu poate consuma mai mult decit produce. Este adevarat ca la fel ca familia, el se poate imprumuta, nu pina la urmatoarea chenzina, ci pina cind va fi in stare sa construiasca mai multe bunuri decit are nevoie, pe care sa le dea in schimbul a ceea ce a luat de la altii, adica sa le exporte. Spre deosebire de un menaj insa, care isi da seama destul de repede ca e goala camara, indivizii dintr-o natiune nu au intotdeauna imaginea "camarii" statului si se pot lasa convinsi ca de fapt sint mai bogati decit in realitate, ca fabrica mai mult decit sint in stare de fapt. Cu atit mai mult daca exista o putere care fara a-I intreba plateste nota de plata a importurilor cu bani imprumutati din strainatate, ca o sotie care ar face datorii la vecini pentru a-i da sotului senzatia ca s-a insurat cu un salariu nemaipomenit. Intr-un fel sau altul, toate guvernele de dupa 1989 au jucat rolul sotiei mincinoase. Ferindu-se sa restructureze economia, ele au indatorat tara careia altii I-au platit partea din importuri ce depasea exporturile. Practic fara sa simtim, putin cite putin am devenit datori vinduti - cu 10 miliarde de dolari. Mecanismul indatorarii Totalitatea bunurilor si produselor produse in tara sint incorporate in PIB- produsul intern brut. Daca am fi izolati de lume nu am putea bea, minca, merge la medic, etc., decit de valoarea totala a acestui PIB. Cum nu sintem izolati, o parte din PIB il vindem la altii - prin exporturi - si putem si cumpara din exterior - facind importuri. Achizitiile interne sau totalul cumpararilor interne, care ne dau senzatia ca sintem mai bogati sau mai saraci sint deci egale cu PIB-ul la care adunam importurile si scadem exporturile. Deci PIB e cit avem de fapt. Achizitiile sint cit consumam de fapt. Daca importurile