Traditia ne oferă dovezi foarte puternice pentru două efecte ale citirii cărtilor: diferite unul de altul, ba chiar contradictorii sau opuse. Dacă tinem seama de ele, putem dezvolta două pedagogii incompatibile. Ceea ce se întemeiază pe primul efect nu găseste nici un punct de sprijin în al doilea si invers. As considera primul efect idealist, iar al doilea materialist.

Efectul idealist este acela din Don Quijote. Nu stim prea bine de ce bărbatul de aproape cincizeci de ani din La Mancha, care a trăit singur toată viata si n-are drept companie decît o menajeră, o nepoată, pe preotul si pe bărbierul satului, a dat în patima lecturii romanelor cavaleresti si si-a schimbat identitatea si viata din pricina lor. Cervantes nu ne exiplică nimic. Comentatorii se mărginesc să constate nebunia personajului, o nebunie însă extrem de ciudată, despre care Unamuno crede că este "de dragul nostru si spre folosul nostru", ca "un exemplu etern de generozitate spirituală". Admirabilă caracterizare, dar care nu lămureste lucrurile cîtusi de putin. Tot ce putem afirma cu oarecare sigurantă este ceea ce putem, ca să zic asa, pipăi noi însine, ceea ce se petrece în roman. Alonso Quijano devine Don Quijote din manie solitară a lecturii. El nu învată mare lucru din cărti, ceea ce poate însemna că nu sînt bune la cine stie ce. Îi sucesc mintile, fără a-l instrui, emotionîndu-l, poate, în felul lor, desi pasiunea cu care le citeste e mai degrabă oarbă intelectual si mecanică sentimental. Vrînd să copieze ce a găsit în ele, Quijano-Quijote pierde treptat si complet simtul realitătii. Acest fapt ne îndeamnă să vedem în cărti o mare primejdie potentială, mai curînd decît un model demn de urmat. Pentru Quijote ele nu sînt altceva decît o invitatie la confuzie, tot ce e fictiv începînd prin a-i apărea real si tot ce e real devenind în ochii lui fictiv. Confuzia aceasta e