DESFIINTAREA cenzurii, după 1989, n-a rărit rîndurile iconodulilor, dar a permis aparitia iconoclastilor. Dacă nu mi-ar displăcea si unii, si altii, as spune că s-a creat un anumit echilibru, oricum preferabil dominatiei celor dintîi, ca si exceselor celor din urmă. Dînd cuvintelor nu sensul religios, bizantin, ci un sens cultural mai larg, trebuie să spunem că, în comunism, a existat initial, de pe la sfîrsitul anilor ^40, o formă de iconoclastie numită proletcultism. "Icoanele" multor scriitori si artisti români (si străini) au fost sfărîmate în numele asa-zisei culturi proletare, de partid. Generatia mea nu i-a învătat la scoală, si nici la facultate, pe Maiorescu, Macedonski, Lovinescu, Ion Pillat, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Blaga si altii. În deceniul al optulea, după faimoasele Teze din iulie 1971, protocronismul a introdus în cîmpul literar iconodulia, cultul, adică, al icoanelor nationale. Atitudinea corespundea emfazei national-comuniste si bloca spiritul critic în aceeasi măsură, dacă nu în acelasi fel, ca si iconoclastia dinainte. Nu e cazul să stărui asupra efectelor. Diferenta majoră a constat în faptul că dacă în perioada proletcultistă exista o unică scară de valori, aceea oficială, în perioada protocronistă, ierarhia oficială s-a confruntat necontenit cu aceea a criticii liberare, nemaiizbutind niciodată să se impună deplin.

Ne-am fi asteptat, poate, în deceniul din urmă să nu mai cădem nici într-o extremă, nici în alta. N-a fost să fie asa. Bine înfiptă în subconstientul cultural, iconodulia si-a văzut de treabă. Scara de valori a continuat să plătească tribut exagerărilor nationale, spiritului nediferentiat si encomiastic. O puternică mentalitate iconolatră face încă ravagii în scoală, în critica ocazională si chiar în istoriile literare. Un nor de funingini iconolatre încarcă atmosfera tuturor aniversărilor. Iconoclastii au