Prometei improvizati, eroii romanelor descoperă deodată focul dragostei si focul poeziei. Cînd încep să caute rima pentru a o dărui celor din jur, personajele îsi confirmă statutul de îndrăgostite. Una din conventiile literare cele mai longevive este aceea de a domoli epicul prin cîte un episod liric, pe cît posibil în versuri: clipa stă pe loc, pentru a da celor doi posibilitatea să-si dezvăluie sentimente pînă atunci ascunse. Si dacă pentru ea si el descoperirea poate fi uneori surprinzătoare, pentru cititor e întotdeauna împlinirea unei asteptări. Din fericire, în romane calitatea sentimentului nu depinde de calitatea versului, dimpotrivă: cu cît sînt versurile mai stîngace si rimele mai banale, cu atît amorul e mai autentic. La rîndul ei, calitatea ansamblului nu depinde nici de calitatea sentimentului, nici de cea a versului inserat.

Dor la inimioară

Pe Maria din Ciocoii vechi si noi, personaj care-si trăieste cast dragostea pentru coconul Gheorghe, o încîntă să i se dedice poezioare ca:

"Sus pe cer sunt multe stele;

Cîmpu-i plin de floricele;

Dar nici una dintre ele

Nu-i ca chipul dragei mele!"

Minodora, fata Vitoriei din Baltagul, citeste cu delicii mesajul rimat:

"Frunzulită de mohor

Te iubesc si te ador

Ghită. C. Topor",

la care ea răspunde, în gînd, căci nu stie să scrie: "Pun condeiul pe hîrtie si încep cu dor a scrie; pe hîrtie gălbioară, cu dor de la inimioară" etc. În privinta poeziei, eroinele pozitive si cele negative sînt la fel de inocente. Floricele, stele, inimioare si un alai de diminutive topesc inimile tinerelor în romanele de început ale literaturii române moderne. Traditia se prelungeste pînă în romanul postbelic: un personaj feminin al lui Preda, Matilda, rosteste declaratii asemănătoare, spre disper