Dragi Dilematici, Citesc de multă vreme revista dumneavoastră deşi, trebuie să mărturisesc, nu în mod constant. Am mai sărit peste numere, asta e! În orice caz, vă apreciez în mod deosebit şi, alături de Academia Caţavencu, m-aţi ajutat să trec mai cu spor prin multe săptămîni monotone şi gri. Am vrut deseori să vă scriu, dar nu am avut curaj. Mi-am luat, în sfîrşit, inima-n dinţi şi vă trimit această epistolă cu speranţa unei mai bune înţelegeri a cîtorva idei ce au stîrnit indignare în rîndul unor prieteni şi cunoştinţe de-ale mele. În primul rînd, trebuie să vă spun că mă număr şi eu printre acei tineri care vor să plece definitiv din România. Unde? Spre o societate mai normală, unde şi eu, dar mai ales copiii mei, sper să învăţăm să gîndim liber înainte de toate. Spre o societate în care, înainte de a învăţa capitala Etiopiei sau a Zairului, vor deprinde să spună da şi nu (mai ales nu) fără teama de a le băga cineva pumnul în gură, de a-i face proşti sau de a le rîde în nas. Şi tot ce ştiu este că nu pot, nu cred că pot să ajut România să devină o astfel de ţară cu o astfel de societate. Şi aceasta pentru că România este o ţară bolnavă, cu o societate bolnavă. Şi cel mai grav este că ea însăşi nu vrea a se însănătoşi. În cele din urmă, ceea ce contează la un bolnav este dorinţa lui de a se însănătoşi. Poţi să-i dai medicamente bune, poţi să faci cu el exerciţii de gîndire pozitivă, dacă el nu vrea să se facă bine nu se face. Şi aşa cum cu o floare nu se face primăvară, nici cu o mînă de oameni sănătoşi nu se face bine o societate, o ţară, mai ales că pe acei oameni sănătoşi nu-i ascultă decît prea puţini, ceilalţi făcîndu-şi o ocupaţie din a le găsi nod în papură şi de a se uita, în schimb, în gura unor nebuni. Pentru că, dragi Dilematici, românilor le plac nebunii. Pe ăştia îi ascultă, îi aprobă, îi aplaudă. Eram acum vreo lună, venind de la şcoală, în aut