Mircea IORGULESCU Cu aproape nouă ani în urmă, era în primăvara tulbure a lui '90, un tînăr jurnalist de la Radio France Internationale s-a întors de la Bucureşti cu o casetă pe care avea înregistrat ce spusese, la o conferinţă de presă ţinută numai pentru ziarişti străini, Ion Iliescu, şeful de atunci, încă provizoriu, al statului român. Provizoriu ­ fiindcă era înainte de alegerile din 20 mai 1990. Colegii de la secţia română au copiat înregistrarea de pe casetă pe bandă magnetică şi au folosit-o într-o emisiune. Nu mai ţin minte ce anume le spusese Ion Iliescu jurnaliştilor străini; îmi amintesc, doar, că fusesem foarte surprins de procedeu. Discriminarea între jurnaliştii autohtoni şi cei străini nu era totuşi ceva nou; era, dimpotrivă, atît de veche încît luase forma unui set de reguli segregaţioniste respectate cu sfinţenie. N. Ceauşescu nu dădea niciodată interviuri jurnaliştilor băştinaşi; doar celor străini; în schimb, după toate aparenţele, celorlalţi demnitari le era probabil interzis, nu ştiu dacă printr-un ordin sau printr-o dispoziţie anume, să dea interviuri ori să facă declaraţii ziariştilor, ori de unde ar fi fost aceştia. Doar Adrian Păunescu a trecut, parţial, de acest embargo, pe la începutul anilor '70, cînd a intervievat cîţiva activişti de rang înalt, dar el avea un statut cu totul special şi nimeni nu l-a putut urma. Păunescu nu (mai) făcea breşe, intrase în faza în care de fapt îşi crea privilegii. Sau, poate, cine ştie, i se creau, cu specifica viclenie a sistemului, pentru a i se astupa mult prea marea gură ­ sau, mai degrabă, pentru a-i fi folosită ca megafon aservit. Atunci însă, în primăvara lui '90, la doar cîteva luni de la prăbuşirea atît a regimului, cît şi a sistemului, menţinerea jignitoarei diferenţieri între jurnaliştii locali şi cei străini apărea ­ sau, mai exact, îmi apărea ­ ca un trist, nefericit şi de rău augur atavis