Am recitit zilele acestea Epistolarul scos în 1987, la Cartea Românească, de Gabriel Liiceanu. Căutam, la început, o anumită scrisoare, pe care am găsit-o mult mai usor decît mi-am închipuit, apoi, din scrisoare în scrisoare, cam în trei nopti am ajuns la sfîrsitul cărtii. Jurnalul de la Păltinis îl aveam destul de proaspăt în minte.
Mi-am amintit cu neplăcere de ambianta în care am citit pentru prima dată această carte si cu aceeasi neplăcere de marele ecou pe care ea l-a stîrnit în lumea intelectuală de la noi. Ecoul încăperilor nemobilate. Toată lumea te întreba dacă ai citit Epistolarul, ce părere ai despre el si, invariabil, de partea cui esti. Cîtă energie orală s-a consumat si cîtă pasiune pentru sau împotriva acestui volum de scrisori într-un moment în care ceausismul avea efectele cele mai pustiitoare asupra vietii publice intelectuale din România. Am avut si eu atunci personaje favorite în Epistolar, fără să pricep prea bine efectul de constructie al cărtii, în subterana acelor ani.
Nu era o carte cu sopîrle, nu cuprindea critici împotriva regimului si nici nu se poate spune că producea o imagine favorabilă de ansamblu principalilor epistolieri. Pentru mintea activistilor culturali de atunci, cartea aceasta ar fi trebuit să probeze că intelectualii se ceartă si nu se abtin să-si adreseze grele reprosuri - bună probă că partidul conduce, suveran si imperturbabil, tot ce miscă în lumea intelectuală din România. Doi ani mai tîrziu, o parte dintre autorii Epistolarului aveau să se opună pe fată regimului, dar despre asta, putin mai încolo.
Recitit azi, Epistolarul nu pune în paranteză regimul în care au fost scrise aceste, să le zic, Scrisori persane ale ceausismului, ci îi sapă credibilitatea. Ele mărturisesc despre o comunicare vie, între persoane de notorietate care refuză cenzura, nu se consideră