Adrian CIOROIANU Pentru ca să putem răspunde la această întrebare, trebuie să urmărim luptele (...) sîrbilor ca şi atitudinea pe care am avut-o faţă de dînşii şi pe care, dintr-un motiv sau dintr-altul, am păstrat-o pînă la capăt, în faţa unei încăierări pe viaţă şi pe moarte (...). Actuale, nu?, aceste cuvinte ale lui Nicolae Iorga şi, dacă vreţi să arătaţi cît de funest se repetă istoria, la ele să alergaţi mai întîi şi mai întîi. Rostită între pereţii Universităţii bucureştene la mijlocul deceniului doi, strînsă în volum în anul 1916, această lecţie a istoricului privea politica externă a regelui Carol Întîiul, iar fraza de mai sus trimitea la războiul din 1876 dintre turci şi fraţii întru credinţă sîrbi, conduşi atunci de prinţul Milan Obrenovici. În ceea ce ne priveşte, nici n-am intrat, atunci, în luptă, nici n-am luat făţiş partea sîrbilor. De aici şi dojana lui Iorga. Din capcana mărturisitului meu subiectivism, aş vrea să pot spune că mai rar aşa prietenie precum cea dintre noi şi sîrbi şi că cerul va lovi pe cel ce va călca-o mai ales că, pe linia Dunării, de la o nuntă princiară, românii şi sîrbii se consideră neamuri. Mi-ar fi uşor să aleg tonul în esenţă patetic spre care, de regulă, ne conduc amintirile frumoase. Daţi-mi voie: cum aş putea să uit cum am mers, în piaţa sîrbilor din Severin, la primul tîrgoveţ de blugi şi Vegeta şi l-am întrebat (cu tupeul pe care ţi-l dă, la paisprezece ani, marea emoţie) Cuscre, ce dai pe un pahet de Kent?, iar omul, cam bătut de soare, mi-a dat opt pachete de gumă de mestecat (da, guma za zvakanje, am mai scris despre ea şi aş mai scrie de vreo sută de ori). Sau, mai apoi, cum aş putea să uit exaltarea năucă a colegilor care-mi vorbeau (mie, abia venit în capitală) despre atracţia de sîmbătă seara a bucureşteanului cu antenă de bulgari, o chestie pe numele ei Studio X (sau H, după alfabet), filme poliţiste prin