S-a spus despre cererea de aderare a Federatiei Iugoslave la Uniunea Rusia-Belarus, formulata luni de Legislativul de la Belgrad, ca ar fi un gest disperat si nimic mai mult. Desigur, la prima vedere chiar asa si pare. Ploaia torentiala de bombe care se abate zilnic asupra vecinilor din sud-est este de-a dreptul impresionanta si da senzatia ca Iugoslavia e gata sa cedeze in orice moment. Numai ca, la o analiza mai atenta, lucrurile nu stau chiar asa. Mai intii, chiar oficialii NATO au fost nevoiti sa recunoasca, dupa mai bine de trei saptamini, ca actiunea lor este ineficienta. Insusi generalul Wesley Clark, comandantul operatiunilor, a declarat ca interventia aliata a fost incapabila sa opreasca epurarea etnica si sa impiedice fortificarea in Kosovo a trupelor sirbe, care au in zona, dupa aprecierea sa, 70.000 de oameni si 300 de blindate. Si tot in ultima vreme au inceput sa se inteteasca in mass-media criticile la adresa operatiunii aliantei nord-atlantice, principalele puncte vizate fiind nepregatirea, alegerea unui material inadecvat, previziunile eronate si subestimarea adversarului. Daca mai adaugam si greselile, destul de frecvente, care au dus la moartea a numerosi civili si la distrugerea cimitirului ortodox din Pristina, este clar ca liderii statelor care au declansat atacul nu prea au motive sa se felicite. Pina si refugiatii au inceput, in ultimele zile, sa-i critice deschis, explicind ca degeaba distrugi blindate si baterii aeriene, atita vreme cit ei sint fugariti cu mitralierele si cutitele. Pe de alta parte, uniunea Rusia-Belarus este departe de a fi un paradis. Uniunea vamala dintre cele doua state duce la pierderi anuale de milioane de dolari pentru ambele parti, iar colaborarea in alte domenii bate demult pasul pe loc. Numai relatiile militare sint intr-adevar bune, mai ales in conditiile in care Rusia prefera sa foloseasca Belarusul drept paravan