Editarea, în editie critică, a operei lui Eminescu reprezintă, simbolic, destinul acestei îndeletniciri cărturăresti la noi. Ea a durat 55 de ani, din 1939, cînd Perpessicius a inaugurat-o, pînă în 1994 cînd a fost încheiată, fireste, de alti cărturari. Perpessicius s-a oprit, în 1963, la volumul al VI-lea, continînd literatura populară, muncind, pînă la pierderea fizică a vederii, timp de 30 de ani. Totul părea a fi lăsat de izbeliste cînd, în 1977, Muzeul Literaturii Române a obtinut, din partea Academiei, îngăduinta de a relua travaliul, publicînd, în 17 ani, alte zece volume. Spuneam că acesta e destinul simbolic al editiilor critice, la noi, din opera scriitorilor nostri clasici fundamentali. Avem, desigur, si editii critice încheiate. Dar pot fi citate si altele, începute (de pildă, Caragiale, Camil Petrescu, Ion Barbu) stau împotmolite pe drum iar altele (cum se întîmplă cu opera lui Arghezi) nici măcar nu au început si Dumnezeu stie dacă vor fi începute vreodată. Dar dacă pentru încheierea editiei critice Eminescu au fost necesari 55 (cincizeci si cinci) de ani mai e de sperat că si celelalte editii vor vedea, odată, cîndva, limanul încheierii sau zorile începutului. Însă revenind la editia critică Eminescu, odată încheiată în 1994, singura decizie care s-ar impune ar fi reluarea ei, pentru că timpul a dezvăluit atîtea erori de sistematizare (de pildă, împărtirea liricii în antume si postume), erori de lectiune, lacune - grave - de paternitate la sectiunile publicistică si traduceri. Dar, nenorocire imensă, dacă s-ar găsi resurse financiare pentru o asemenea colosală întreprindere stiintifică, nu mai sînt - asta e cruda realitate - editori. Mult regretatul învătat filolog Petru Cretia a fost, totusi, ultimul editor care putea relua, în editie critică, lirica lui Eminescu. După disparitia sa, întristătoare în toate, nimeni, avizat, (deopotr