George PRUTEANU Înainte de a vedea cine şi ce este în postmodernismul românesc, mai avem de străbătut o mică secţiune teoretică a cărţii lui Mircea Cărtărescu: cea în care el vorbeşte despre "moartea esteticii, a istoriei literare, a teoriei şi a criticii literare" (p. 212), precum şi despre atît de clamata "decanonizare". "Nici una dintre (istoriile literare) nu mai poate avea pretenţia de infailibilitate şi nici sentimentul că 'pune la punct definitiv' situaţia literelor româneşti" (p. 213), deoarece spaţiul literar n-ar mai fi o structură geometrică, ci un cîmp dinamic. Dar mă-ntreb uimit: a fost vreodată altfel? Nici o istorie literară de la noi n-a aspirat la statutul de infailibilitate şi toate acelea care s-au detaşat prin valoare au fost întîmpinate de un vacarm în care vocile elogiului se împleteau "simetric" cu cele ale contestării. O istorie literară validă e o propunere de coerenţă a unui flux creator şi a unui sistem axiologic. Cu cît e mai inteligentă, mai "mulată" pe real, cu atît e mai durabilă şi mai plauzibilă în posteritate. "Definitiv"? Ştim bine că, dintotdeauna, în universul materiei ca şi în cel al spiritului, il n'y a que le provisoire qui dure. Dar provizoriul bine/genial făcut rezistă îndelung. Natura are oroare de vid, loc gol într-ale artei nu rămîne şi istoria literară nu "moare", ci e înlocuită mereu de altă (alt fel de) istorie literară. Nu accept terminologia aceasta lugubră decît ca pe o figură de stil. În fapt, suntem pe o spirală infinită, cu corsi şi ricorsi, pe care nici un punct nu e mai "capăt" decît altul. Şi în anul 2200 se va citi şi se va reflecta critic asupra adîncimilor din Baudelaire, Eminescu, Poe etc. Iar contrastul dintre "structura geometrică" şi "cîmpul dinamic" în domeniul literelor este depistabil în orice felie consistentă de timp, de acum 70 de ani sau un veac sau două: este elementara dialectică a veşnice