Pe la jumătatea anului l986, datorită impresiei bune pe care le-a produs-o cartea mea Urcarea muntelui unor colegi ai nostri stabiliti în Germania si d-lui profesor Klaus Heitmann, am primit o bursă DAAD. Între cei cărora le datorez această întîmplare fericită, poate că locul cel mai important l-a ocupat d-l E. Pollak, la acea dată, director în cadrul Rektorkonferenz din Köln. Dacă de la prietenii mei Sami Damian si Andrei Ujică m-am asteptat să facă tot ce se poate ca să ajung pentru o vreme în Heidelberg, ajutorul dat de d-l Pollak, pe care nu-l cunosteam, mai întîi pentru a obtine bursa, iar apoi să n-o pierd din cauza vizei, a constituit o surpriză de neuitat. Dar nu despre ea as vrea să scriu. Ci despre o întîmplare legată de această bursă a mea, petrecută la Consiliul Uniunii, la care, în ultimii ani ai dictaturii, veneau din ce în ce mai multi îndrumători. La punctul Diverse, care devenise cel mai important, m-am ridicat si i-am rugat, pe tonul cel mai serios cu putintă, ca, dacă tot se află acolo, să mă îndrume cum să fac eu să pot să rămîn scriitor român. Fiindcă despre cartea mea nu era voie să se scrie, poeziile si articolele îmi erau scoase de cenzură din paginile revistelor, iar Serviciul de pasapoarte îmi refuza viza si nu puteam beneficia nici de bursa primită din altă tară. La cîteva zile după ce am cerut să fiu îndrumată, am fost chemată la tovarăsul Ghită Florea. Fiind numit de curînd sef de sectie la CC, nu prea stia cum stau lucrurile pe la noi si luase în serios interventia mea din Consiliu. Poate si pentru că exodul scriitorilor începuse să constituie o realitate care nu mai putea fi neglijată.
M-am prezentat la domnia-sa la ora la care eram invitată, am fost primită politicos, am fost poftită să iau loc si am asteptat să aflu de ce m-a chemat. Dumneavoastră sînteti o poetă foarte bună, a început tovarăsul Ghită Florea