Destinul lui Panait Istrati a fost, fără îndoială, nefericit. Si, mai ales, de un tragism putin obisnuit. Născut la Brăila, a practicat, pînă a deveni scriitor, cele mai diverse meserii: băiat de prăvălie, hamal, zugrav, zidar, lăcătus, lucrător la terasamente, gazetar, servitor, chelner, mecanic, fotograf. Si asta, pînă la 39 de ani cînd, după tentativa de sinucidere din 1921, doi ani mai tîrziu, debutează spectaculos, recomandat si apreciat de Romain Rolland. În cîtiva ani numele său e stiut peste tot. Cărtile sale se epuizează instantaneu, scrie mult, parcă în febră, consumîndu-se neasteptat de repede. Perioada creatiei sale e foarte scurtă (numai 13 ani), dar suficientă pentru a se impune si a dăinui. Totul e socant, precipitat si dramatic în acest destin si în această operă. De la împrejurarea debutului (fortat prin tentativa sinuciderii) pînă la ametitoarele suisuri si căderi, nu numai în spatiul existential ci si în acela al operei. N-a fost - a remarcat bine dl. Mircea Iorgulescu într-un excelent studiu din 1984 - un exotic si un obsedat de pitoresc, cum l-au receptat, la început, o bună parte dintre cititorii săi francezi. În scrierile sale trăieste o umanitate rănită, populată cu declasati, esuati, oameni cu meserii incerte sau fără nici una, dezmosteniti sau izgoniti care continuă să nădăjduiască. E o lume marginalizată, a învinsilor revoltati sau a revoltatilor învinsi. Si, surprinzător, chiar în acest univers al declasării, limita de jos a prăbusirii nu e niciodată epuizată, existînd, si aici, gradatii si totdeauna trepte încă disponibile de coborît. Dar toti visează la drumul înăltării, al evadării spre "dincolo", se amăgesc în plăceri usoare, croiesc planuri si le povestesc, încearcă să le realizeze, întorcîndu-se apoi încă o dată înfrînti. O înfrîngere care nu e niciodată ultima. Această "lume de la fund", adesea magistral surprins