Nu s-a intimplat nici o minune in meciul de simbata, dintre Romania si Ungaria. Purtati pe aripi de renascutul machedon, Gica Hagi, echipa Romaniei a reusit sa sparga semicentenarul complex maghiar, invingind un team mai degraba tenace decit valoros. Intr-adevar, Hagi si ai sai companioni au zdrobit intr-o repriza o umbra a fostei echipe maghiare a lui Kocsis, Puskas si Hidegkuti. Dar acest meci nu a insemnat doar o victorie, ci mai multe. Prima dintre ele este si cea care sare in ochi. Este victoria pragmatica, de rutina, absolut necesara calificarii la turneul final al Euro 2000. O victorie necesara, dar nu si suficienta. Oricit ar fi de mediatizat acest eveniment ca meciul secolului, rezultatul sau se inscrie intr-o curba a normalului. Normal care, in ecuatia grupei, inseamna egaluri pe terenurile slovacilor si ungurilor, victorii in Azerbaidjan si Liechtenstein, plus toate punctele de pe teren propriu. Pentru calificare, trebuie ceva mai mult decit o evolutie normala de grafic. Si, la ora actuala, ai nostri sint cu putin deasupra a ceea ce am numit normal. Au pierdut doua puncte planificate in fata Slovaciei, dar au obtinut trei chiar in fieful lusitanilor. Daca echipa Romaniei va evolua, in continuare, in limitele acestui "normal", adica va obtine cel putin un egal in Slovacia si va invinge Portugalia acasa, modesta depasire de plan de pina acum va fi suficienta. Romania va fi prezenta anul viitor in Belgia si Olanda, fara emotiile unor baraje impovaratoare. A doua victorie a tricolorilor este cea impotriva unei traditii nu tocmai lipsite de logica. Este pentru prima oara in istorie cind o nationala romana bate Ungaria, si nu oricum. Avantajul psihologic al ungurilor, care, in zorii fotbalului, au insemnat pentru noi cam ceea ce a insemnat Anglia pentru restul Europei, are, sa recunoastem, conotatii istorice. In 1953, cind Ungaria a zdrobit Anglia pe "Wembley",