Cărtile n-aduc fericirea

Cei mai valorosi prozatori apăruti după 1989 sunt Mircea Cărtărescu si Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut senzatie cu romanul Orbitor. Al doilea, practic un necunoscut, ar fi putut si el să facă senzatie - dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat suficientă atentie - cu opt romane: Vântul sau tipătul altuia, Aripile arhanghelului Mihail, Apocalips amânat, Ultima biserică, Muntele viu, Ritualul noptii, Ultimul om si Morminte străvezii. Despre Mircea Cărtărescu se vorbeste - pe bună dreptate - ca despre un posibil candidat la Premiul Nobel. Despre Dan Stanca n-ar scrie nimeni că merită acest premiu - desi candidatura lui ar fi la fel de îndreptătită - decât riscând să stârnească zâmbete ironice.

Carte este explicatia acestei diferente de tratament?

Mircea Cărtărescu face parte dintr-un sindicat al succesului, care este "generatia optzecistă" - cea mai bine organizată din generatiile înregistrate de istoria literaturii române. Dan Stanca este un solitar, înclinat adeseori să vorbească sarcastic despre propriul său scris. Mircea Cărtărescu a adoptat un program estetic la modă, erijându-se si în teoretician al lui: postmodernismul. Dan Stanca se află într-un flagrant dezacord cu moda: el scrie o proză deopotrivă realistă si fantastică, extatică si satirică, obsedat de reziduurile ortodoxismului dintr-o societate desacralizată grotesc. În sfârsit, Mircea Cărtărescu este fundamental un apolitic, care îi priveste pe oameni cu o curiozitate rece, dusă până la cruzime si îsi foloseste întreaga energie pentru a-si administra cât mai bine talentul, în timp ce Dan Stanca, prea putin impresionat de înzestrarea sa, se lasă răvăsit de tragedia tării în care s-a născut.

Pentru Dan Stanca, opera literară nu reprezintă o salvare. Cu sau fără cărti proprii, de soarta cărora de altfel se dezin