În linia modei "generaţioniste", după anul '90 s-a vînturat pe la nasul criticii aşa zis de specialitate, cu din ce în ce mai mare obstinaţie, ideea unei noi promoţii literare care s-a autodenumit generaţia '90 sau nouăzeciştii. Nici pînă în ziua de azi nu ştiu foarte exact cine sînt ei şi cu ce se deosebesc de mai vîrstnicii lor colegi optzecişti. Au existat însă într-adevăr două promoţii literare care au ieşit, la o distanţă de timp de cîţiva ani, de pe "băncile" unor cenacluri diferite. Primele au fost cele conduse de Ovid S. Crohmălniceanu şi Nicolae Manolescu, adică Junimea, respectiv Cenaclul de Luni. De aici a ieşit poate ultima generaţie literară care a pornit în mod masiv şi subversiv lupta împotriva poncifurilor care formau aluviunile vechilor modele, paradigme aflate în curs de a-şi epuiza formele de expresie literară, aşa cum era cazul, la acea oră, cu modelul şaizecist. Nu cred că ar fi corect să dăm crezare ideii cum că optzeciştii s-ar fi opus în mod polemic modelului imediat anterior, care pe alocuri prelua din modelele interbelice şi practica un modernism tîrziu, aflat deseori într-o fază de expiraţie. Dovadă că în literatura optzecistă se pot distinge mărci ale multor poeţi sau prozatori şaizecişti. Desigur, tinerii pe atunci scriitori au aruncat pe piaţa literară o cu totul altă nadă, au pus în joc cu totul alte tehnici de seducţie, inspirate din literatura americană şi, pe alocuri, din structuralismul francez. Evoluţia organică a literaturii a semnalat o schimbare, în unele puncte de articulaţie ea fiind radicală, în altele reducîndu-se doar la o anamorfoză a aceleiaşi ipostaze artistice. Cele două modele, pe care azi ne vine mult mai lesne să le distingem prin termeni ca modernism tîrziu şi postmodernism incipient, stau în opoziţie în măsura în care între ele a existat nu numai o ruptură de program artistic, dar şi una de mentalitate. Nu m