Cuvîntul naiv e dintre cele atît de frecvente şi de necesare în limba de azi, încît cu greu ne putem imagina lipsa lui în stadii mai vechi ale limbii sau în registrul popular. Naiv e totuşi un neologism, împrumutat din franceză (naïf), cu o primă atestare (conform dicţionarului academic) în Gazeta Teatrului Naţional din 1836; e aşadar unul din elementele modernizării şi "reromanizării" lexicale, impus în limbă prin folosirea intensă de către intelectualii secolului trecut: Heliade Rădulescu, Russo, Negruzzi etc. În dicţionarele de sinonime actuale, naiv e cuprins într-o serie de echivalenţe imperfecte, dominată clar de neologisme: candid, credul, ingenuu, inocent. E normal să ne întrebăm de ce termeni va fi dispus totuşi limba veche pentru conceptul exprimat de adjectivele moderne. Echivalentele cele mai probabile - nevinovat, neştiutor, încrezător, simplu - pun în evidenţă doar o parte din trăsăturile pe care le implică naiv - ceea ce explică definitiva impunere a unui împrumut care s-a dovedit în timp subtil şi necesar. De fapt, ceea ce face din adjectivul naiv şi din substantivul naivitate prezenţe indispensabile în limbă e tocmai asocierea de bine şi rău, aptitudinea lor de a se plasa la limita instabilă dintre elogiu şi insultă, de a permite folosiri ambigue, bazate pe litotă şi eufemism. Adesea, dicţionarele separă, în explicarea termenului naiv, un sens pozitiv de unul negativ: în DEX, prima definiţie e: "lipsit de experienţă şi de prefăcătorie, simplu, natural, credul şi sincer"; cea de-a doua - "lipsit de judecată matură". În DLR, la primul sens mai apar trăsăturile "lipsit de artificialitate", "spontan", "onest"; la celălat, sinonimele "simplist, prostuţ". De fapt, caracteristicile naivului rămîn în esenţă aceleaşi, schimbîndu-se doar sistemul de referinţă: citatele cu care dicţionarele ilustrează sensul pozitiv şi pe cel negativ sînt extrem de asemă