Problematica omului contemporan, predominantă până acum în pictura tânărului Daniel Crăciun, câstigă o treaptă prin recentele sale căutări privind, cu vorbele lui, o nouă imagine a naturii. A acelei naturi amputate, cum apărea mai înainte, în tablourile sale în strictă subordonare a tragicului uman, la finele acestui mileniu, al ultimului, sângerosului nostru secol.

Cele douăzeci si două de pânze din ultima sa expozitie rămân, evident în aria unor simboluri asupra cărora artistul s-a fixat de timpuriu si care alcătuiesc alfabetul său plastic, simboluri vizând criza unei alienări ca si fără de întoarcere, în substratul unei rigori ce exclude primatul jocului, dar construieste "texte" enigmatice. Ambiguitatea simbolurilor - dar nu si dualitatea lor - ar reprezenta, astfel, singurul joc pe care si-l îngăduie artistul.

Punctul câstigat, în opinia noastră, al celui care-si punea întrebarea de ce atâta pictură realistă si impresionistă, este acela al apropierii de un agrement estetic dincolo de mesaj si tinând, cu probabilitate, de chiar maturizarea pictorului în preajma împlinirii a treizeci de ani. Caracteristică, de la începuturi, pentru arta sa a fost tentativa depăsirii formelor, sub actiunea dinamică a unor metamorfoze, de cea mai personală sorginte si sfidând regnurile, operatie ce antrenează profund virtutile figurative ale culorii, transformând peisajul într-un câmp de semnale.

Efectul era violent, pugnace, câteodată deschis primei citiri, altădată invelat, într-un mediu mobil, cinematic chiar, mereu în prima linie, imperios, în tehnica frescei, care narează circular. Amănuntul se supunea, într-o ordine dimensională de factură onirică, unor linii directoare trasând tehnica sa compozitională, eliberată de canoanele pe care deceniile de suprarealism le-au înlăturat, impunând altele, de un anumit esoterism. Acest onirism îi es